Toamna, cu școala, în orice casă cu copii aceeași constatare: camera nu mai încape. Jucăriile de la trei ani stau lângă cele de la șapte, plușurile au sindicat pe pat, iar piesele de construcție trăiesc libere pe covor și te atacă noaptea, când ești desculț.
Mai e o problemă, știe orice părinte: jucăria de care copilul nu s-a atins de un an devine, imediat ce-o pui în sac, jucăria lui preferată din toate timpurile.
Pe scurt
Sortezi cu copilul, nu pe ascuns. Ții puține jucării la vedere și rotește restul. Cele mari și bune se vând, cele curate se donează, cele cu baterii merg la electronice.
Nu pe ascuns
Tentația e mare: aștepți să plece la bunici, umpli trei saci, două săptămâni nu observă nimeni. De obicei chiar nu observă. Până în ziua în care observă, și atunci nu mai e vorba de ursul cu o ureche. Ci de faptul că lucrurile lui pot dispărea fără să știe.
La trei-patru ani, copiii pot deja să aleagă. Nu tot, dar pot. Un copil care a ales singur să dea o jucărie o dă de-adevăratelea. Unul căruia i s-a luat o ține minte până la liceu.
Cum sortezi cu el
- Toate jucăriile la un loc, pe covor. Da, toate. Prima dată când vede și el câte are, iar reacția seamănă cu a ta în fața sertarului cu cabluri.
- Trei cutii: „mă joc”, „dăruiesc”, „nu știu”. Numele contează. „Dăruiesc” sună a gest pentru alt copil. „Aruncăm” sună a pedeapsă.
- Tu alegi stricatele, el alege restul. Ruptele, fără piese sau desenate cu marker, nu intră la vot. Restul, decizia lui, cu o singură limită: cutia „mă joc” trebuie să încapă pe raft.
- Cutia „nu știu” urcă pe dulap, cu data scrisă pe ea. Dacă peste o lună n-a cerut nimic din ea, pleacă. De obicei nu cere. Uneori cere un singur lucru; îl primește înapoi, cu mare ceremonie.
Rotația: mai puține la vedere, nu neapărat mai puține
Dacă nu vrei să scapi de multe, varianta blândă: împarți jucăriile păstrate în trei-patru cutii. Una stă în cameră, restul pe dulap. O dată pe lună le schimbi.
Efectul e aproape comic: jucăriile uitate revin ca noi, camera rămâne strânsă, iar copilul stă mai mult cu fiecare, pentru că are mai puține de unde alege. Bonus: afli repede care cutie n-o cere nimeni. Aia pleacă la următoarea sortare.
Unde duci ce pleacă
- Se vând jucăriile mari și bune (bucătării, garaje, triciclete, biciclete), seturile de construcție complete, cărțile în stare bună și tot ce e „echipament”: cărucior, pătuț, scaun de masă. Copiii cresc mai repede decât se strică lucrurile, și părinții știu: cumpără second-hand fără rușine.
- Scaunul auto e excepția. A fost într-un accident, oricât de mic? Nu se mai folosește și nu se mai vinde. Iar dacă nu-i știi istoria, nu-l cumpăra second-hand.
- Se donează jucăriile curate și întregi: la grădinițe, centre de zi, asociații, în grupurile de „dau gratuit”. Întreabă înainte. Spitalele și maternitățile de obicei nu primesc plușuri folosite, din motive de igienă, iar unele grădinițe nu mai au loc.
- Se reciclează jucăriile cu baterii sau cu fir: sunt echipamente electrice (DEEE). Scoți bateriile, le duci separat, iar jucăria merge la colectare, ca un telefon vechi.
- Se aruncă plușurile ponosite, piesele desperecheate și plasticul rupt. Doar astea.
Hainele rămase mici au drumul lor, de obicei și mai repede decât jucăriile.
Cum nu se umple camera la loc
Ziua de naștere, Moș Nicolae, Crăciunul, bunicii. Patru ocazii pe an la care camera primește marfă nouă. Regula „una intră, una pleacă” merge dacă o anunți din timp: cu o săptămână înainte de ziua lui, copilul alege o jucărie pentru cutia „dăruiesc”. Face loc, și face loc cu mâna lui.
Iar bunicilor li se poate sugera, cu dragoste, un cadou care nu ocupă raftul: o ieșire, un abonament la înot, o carte. Nu vor asculta. Dar merită încercat în fiecare an.
Un copil care a ales să dea o jucărie a învățat ceva. Unul căruia i s-a luat a învățat altceva.
Temă pentru weekend: covorul, trei cutii, copilul. Tu te ocupi de stricate, el de rest. Ține-te tare când ursul cu o ureche devine brusc de neînlocuit. Nu e criză, e negociere, iar la negocieri avem un articol separat.
